Menirea mea?

Nu stiu despre ce o sa scriu. Stiu doar ca o sa scriu. Cred ca intr-un final mi-am gasit menirea in lumea asta. Nu stiu sigur daca asta e, dar e un inceput. Oricum, o legatura exista. Am stat si am analizat situatia si consider ca sunt aici sa ajut. Pe altii, nu pe mine. Eu sa patesc chestii nasoale, dar tot eu sa fiu cea puternica, alaturi de ei. Deci nu, nu va fie teama. Cel putin eu o sa fiu langa voi daca nu sunteti ok. Chiar daca m-ai ranit, ai facut misto de mine. O sa fiu acolo. Pe mai toti i-am ajutat, am fost alaturi de ei, am cautat solutii, le-am dat sfaturi atat cat s-a putut si sunt mandra sa spun ca mi-a reusit. In majoritatea cazurilor, mi-a reusit. Cu ce pret? Cu cel al nefericirii mele. Cu pretul ingaduintei si al suportarii abuzurilor. Asta-i tot cu ce m-am ales. Dar nu-i bai. Inca nu s-a terminat. Misiunea e abia la inceput. Mai am multe de suferit. Nu obisnuiam sa fiu negativista, dar uite ca s-a intamplat sa devin asa. Obisnuiam sa fiu o carte deschisa. Acum fac mai mult parte din cealalta extrema. Poate e mai bine asa. Te ajut, dar fara ca sa iti spun ceva, orice despre mine. Nu e mai bine asa? Dupa ce se termina tot si tu iti revii o sa uiti de mine. Asa ca la ce bun? Iti spun eu: la nimic. Si totusi, parca mi-e frica de uitare...
Nu sunt razbunatoare. Nu sunt ranchiunoasa. Nu e bine sa fim asa. Dar exista si exceptii. De la orice. Dar nu si in cazul de fata. Cel putin nu la mine desi in majoritatea cazurilor pot fi o exceptie. Ma consider diferita, mai exact o ciudatenie. Poate d-aia sunt asa.
Si totusi, cum putem sa ne descoperim menirea in lume asta? Poate exista ceva mai bun, desi nu prea cred.