Intotdeauna.

Intotdeauna stia ca nu a facut nimic rau. Dar de ce? De ce sa pateasca asta? Atatea intrebari si niciun raspuns...
"Marta, nu iti fie frica. Esti puternica. Intotdeauna ai fost. O sa treci si peste asta.."
Lacrimi... Pentru ca doar asta mai poate sa faca, sa planga. Si atat. Nimic mai mult.
"Ar trebui sa fac ceva sa imi treaca starea asta. Dar ce? Il vreau inapoi. Dar m-a tradat, nu trebuie sa vreau asta. E un nesimtit. Nu m-a apreciat. Niciodata nu a facut-o. A trecut atata timp si nimic. Nu a stiut decat sa se joace cu tine. A fost un copil. Un copil fara maniere. CIne a avut mereu grija sa functioneze asa cum trebuie acea relatie? Tu, Marta, tu.
-Linisteste-te.
-Dar nu pot. Nu pot! Vreau sa urlu, vreau sa zbier, vreau...vreau sa sparg ceva.
-Stiu, si eu vreau asta. Dar nu are rost. Pentru ce? Ca sa te descarci? Poti sa faci altceva.
-Vreau sa se intoarca. Stiu ca daca doar ii spun "vino", nu o sa ezite o clipa. Dar nu trebuie. M-a tradat. M-a tradat in cel mai cumplit mod. Nu merita sa ii mai acord vreo sansa. Dar il vreau! Intelegi? Il vreau!
-Nu ne face bine, Marta, nu ne face bine deloc. Nu te mai gandi. Iesi afara. Plimba-te. E frig, da, nu ne place frigul, dar te imbraci gros. O sa fie bine. Noi intotdeauna ne-am descurcat singure. Pentru ca, oricum, si cand erai cu el, in majoritatea timpului erai singura. Te descurcai asa cum puteai, fara ajutorul lui."
Citeste pentru o ultima oara mesajele de la el. Nu cele de cand erau impreuna pentru ca nu le mai are. Le-a sters. Dar le are pe cele in care au discutat problema. Inca mai suspina. Nu s-a oprit din plans. Hohotele continua, si continua, si continua... Fara oprire. Se face tarziu. Ea inca sta. Se gandeste la el.
-Nu intelegi ca nu pot? Nu pot si nici nu vreau. Eu singura imi impun asta.
-Dar, Marta...
-M-ai distrus. Tu vezi in ce hal m-ai adus? Nu mai stiu de mine. Ma prabusesc pe strada. De ce ai venit? De ce nu ma lasi in pace?
-Stiu ca nu ti-e bine. Vreau sa am grija de tine. Nu suport sa te vad asa. Sunt un bou. Sunt un nemernic. Nu te-am meritat niciodata, nu te-am pretuit...
-Ma bucur ca iti dai seama. Macar acum la final. Te rog sa pleci.
-Dar nu vreau sa plec...si incepe sa planga. Vreau sa stau langa tine, sa stiu ca ti-e bine.
-Tu nu intelegi ca o sa imi fie mai rau daca stai aici? Daca te uiti la mine? Da, recunosc, vreau asta, dar nu-mi face bine. Eu nu merit asta.
-Nu, nu meritai ce ti-am facut. Dar eram un prost. Un copil mic si prost. Nu gandeam. Nu stiu ce aveam. In perioada aceea nici nu tineam atat de mult la tine.
-De ce mai bine nu mi-ai spus sa ne despartim si gata? Era mai simplu. Eram mai bine acum.
-Pentru ca nu voiam sa te pierd. Esti cea mai speciala, cea mai de pret persoana din viata mea. Nici nu iti imaginezi cat tin la tine...
-Observ, avand in vedere ce ai putut sa...
-Am fost un prost. Acum nu mai sunt. M-am schimbat. Uite cat de bine ne-a fost perioada asta.
-Nu mai conteaza. Nu te mai am nici pe tine. Niciodata nu te-am avut.
-Ba da, Marta. Plange. Mai ai, sunt aici. Nu plec.
O ia in brate.
-Lasa-ma! Nu ma mai atinge!
Marta se asaza pe scaun. El inca sta pe pat. Se asterne o liniste de mormant. Nu se aud decat suspinele ei. Vrea sa plece, dar vrea sa ramana. Il vrea, dar nu-l vrea. Lacrimile s-au oprit. E slabita. Nu mai are puteri. Abia poate sa vorbeasca. E palida. E distrusa. Nu mai suporta. Il vrea plecat, dar langa ea...
-Te rog...pleaca.
El se ridica de pe pat. Isi ia camasa, haina, ghiozdanul. Marta tine capul in jos. Nu vrea sa-l vada plecand. Incepe si plange iar. El vine si o ia in brate.
-Pleaca.
-O sa plangi in hohote cand o sa plec.
-Stiu. Doar pleaca, te rog. Pleaca. Pleaca.
O saruta pe obraz. Se duce spre usa. Intoarce capul pentru ultima oara. S-o vada. Marta isi ridica ochii din podea. Ochii ei inlacrimati. Se poate citi durerea. O ultima privire. Gata. Mii de cutite i-au strapuns inima. S-a terminat. Se aude usa inchizandu-se. Hohote de lacrimi. Nu se poate opri. Isi pune fata in maini si plange. Altceva nu mai are de facut. Alearga spre fereastra. Asteapta ca el sa treaca. Sa-l vada plecand...
-Gata, Marta, nu mai plange. O sa fie bine.
-Te-ai intalnit cu el pe hol?
-Da.
-Si, ce ti-a zis?
-Avea lacrimi in ochi. A zis sa am grija de tine. A zis ca e un bou si ca ii pare foarte rau.
Sofia se uita la Marta. Niciodata nu a vazut-o asa. Parca nu e ea. Unde e fata aceea vesela pe care o stia? Unde e zambetul acela care lumina o strada intreaga? O recunosteai dintr-o multime dupa zambet.
"Unde e Marta? Unde e? Ce s-a intamplat cu ea? Ce ti-au putut face, micuto... Te vad, ma uit la tine. Abia te mai tii pe picioare. Esti gata sa lesini."